7 zile pentru …

Întâlnirea din subsol

Femeia aceea părea o halucinație cu parfum de iasomie și disperare veche. Mergea pe tocuri de lemn lustruit, dar pașii nu lăsau urme. Era acolo și nu era. Vedeai mai întâi silueta — talia nefiresc de subțire, coapsele rotunde, neliniștitoare, sânii ținuți de un corset roșu ca o crimă pasională. Apoi o auzeai: vocea era joasă, gravă, ca o femeie care știe să mintă și s-o facă frumos. Dar ochii… ochii nu se pot falsifica. Și ai ei erau de o frumusețe greșită, aproape bolnavă. Verdele acela — un verde de smarald înmuiat în fiere — nu avea ce căuta pe o ființă umană.

Numele ei nu conta. Îi fusese interzis să-l rostească de către Consiliul Vestic al Zeilor Corpului. Cândva, pe ( …. ) fusese Mare Preoteasă a Templului Conjuncțiilor — o școală antică de transmutare a durerii în extaz. Acum… era pe Terra, în derivă printre epavele morale ale unei umanități care uitase că trupul e și el un templu.

El — bărbatul — era o apariție televizată. Prezentator de știri, dar cu aerul unui om care știa mai multe decât spunea. Mai multe oricum decat un prezentator, un clasic cititor de prompter. Avea acea ironie controlată, acel zâmbet la colțul gurii care nu era niciodată doar un zâmbet, ci și o promisiune. Ochii lui oboseau doar când vedeau minciună. Și femeia, urmărindu-l printr-un ecran CRT antichizat, își simțea fesele încordându-se involuntar. Îl scana cu runa — artefactul rupt, parțial activ, pulsând când îl detecta. Era el. Singurul compatibil.

Timpul curgea altfel de când îl simțise. Trebuia să-l atragă. Nu cu vorbe. Cu gesturi. Cu mirosuri. Cu acea mișcare lentă a șoldului stâng, aceea care pe (…) producea simultan orgasme și levitație. Avea (…) zile să îl convingă. Nu era doar un capriciu erotic — era singura poartă de întoarcere spre casă. Fără contopirea sacră, fără (……) rămânea captivă pe Pământ. Iar Terra era un exil mai crunt decât iadul — plin de bărbați speriați de senzualitate și femei care își ascundeau feminitatea printre dosare de birou.

În noaptea dinaintea primei întâlniri, femeia și-a frecat pielea cu ulei de stea neagră și extract de miere vie — un afrodisiac interstelar. Dansează, i-a spus runa, dar nu dansa pentru el. Dansa pentru zei. Pentru amintirea acelor nopți de pe ( …) când făceau dragoste în grupuri telepatice, până când organele interne vibrau pe aceeași frecvență cu galaxiile.

Întâlnirea urma să aibă loc într-o librărie veche, la subsol. El nu știa că fusese manipulat subtil — nu cu vrăji, ci cu „întâmplări”. O carte lăsată „accidental” într-un interviu. O frază spusă la TV. O invitație trimisă printr-o doamnă misterioasă care „știa că i-ar plăcea”.

Când s-au văzut, ea a zâmbit. Dar nu ca o femeie. Ca o planetă întreagă. El a simțit un fior în gât, o emoție inexplicabilă, de parcă o voce tăcută i-ar fi spus: Fii atent. Dacă o atingi, nu vei mai fi niciodată bărbatul care ai fost. Și totuși… voia s-o atingă. Cu fiecare celulă.

Acest text este un fragment dintr-un roman de ficțiune pe care l-am finalizat recent. Am, deja, două. Din rațiuni evidente şi pentru a îmi proteja creația, nu pot dezvălui integral anumite detalii , iar accesul integral la fragment este oferit în exclusivitate abonaților. Continuarea mai jos …